ZEITATI ANTICE
Zeus (greaca veche: Ζεύς, Zeus,
greaca modernă: Δίας, Dias) este "Tatăl zeilor și oamenilor" (πατὴρ ἀνδρῶν
τε θεῶν τε, patḕr andrōn te theōn te) și conducătorul zeilor de pe Muntele Olimp.
El este zeul cerului și fulgerelor în mitologia greacă. Omologul său roman este
Jupiter, omologul hindus este Indra și omologul etrusc este Tinia.
El făcea
parte din prima generație divină. Era cel mai mic dintre fiii lui Cronos și ai
Rheei. Rheea, ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rând pe rând
copiii de îndată ce se nășteau, i-a oferit soțului ei o piatră în locul
pruncului (Cronos nu avea vederea bună). Rhea l-a ascuns pe Zeus în Creta, unde
a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia și Ida. Acestea îl hrăneau cu
lapte de la capra Amaltheia și cu ambrozie. Cureții (apărătorii lui Zeus) îl
protejau pe micul zeu și făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu
cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul
Gheei și al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a otrăvit pe Cronos,
făcându-l să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi
acum reîntorși la viață, i-au declarat război lui Cronos.
În ajutorul
acestuia au sosit însă frații lui Cronos, titanii. Însă ciclopii și
hecatonheirii (uriași cu o sută de brațe) erau de partea lui Zeus. Lupta a
durat zece ani și a luat sfârșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit
stăpânul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpământeană fratelui său
Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrându-și pentru sine Pământul. Până să
dobândească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data aceasta pe
giganții asmuțiți împotriva sa de către Gheea, care a născut un monstru
înfricoșător, Typhon, cu o sută de capete de balaur. Lupta cu Typhon a fost cea
mai grea dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor,
azvârlindu-l pe monstru în Tartar. Însă și de acolo îi mai amenința pe zeii
olimpieni. El dezlănțuie furtunile și vulcanii. Împreună cu Echidna, jumătate
femeie și jumătate șarpe, el dădu naștere lui Orthos, un dulău fioros cu trei
capete, lui Cerber, câinele iadului si pe Hidra din Lerna.
În legendă se
spune că Prometeu a creat oamenii.Zeus a încercat să-i supună și i-a obligat să
le aducă jertfă.Oamenii l-au păcălit și batjocorit oferindu-i doar oase și
grăsime de taur.Drept pedeapsă, a izbucnit o iarnă năprasnică. Într-o noapte,
Prometeu furase focul din vatra zeului Hefaistos pentru a-l duce oamenilor pe
pământ. Când Zeus a aflat că titanul Prometeu îi furase focul, a hotărât să-l
pedepsească greu pe creatorul oamenilor.
L-a chemat pe
fierar, pe Hefaistos, și i-a poruncit să facă din apă și țărână, o fată, ființă
muritoare, dar să aibă chip de zeiță. Zeus o numi Pandora, apoi îi dărui o
cutie de aramă și îi spuse să o dăruiască bărbatului cu care se va căsători.
Zeița Afrodita îi dărui fetei puterea de a sădi iubirea în inima bărbaților.
Apoi, zeul Hermes a condus-o pe pământ. Eros, fiul Afroditei,îl ținti pe
Epimeteu,fratele lui Prometeu,în inimă.Epimeteu,amețit de dragoste,o zări pe
Pandora,și o ceru de soție.Fratele lui Prometeu deschise cutia. Atunci,mii de
boli,rele și nenorociri se răspândiseră pe pământ.Așa se răzbunase Zeus pe
pământeni. Prometeu, văzând fapta, îl înfruntase din nou pe Zeus. Zeul
Olimpului se înfuriase atât de tare, încăt l-a chemat pe Hefaistos, cu niște
cătușe tari și niște lanțuri grele. A mai adus și un piron mare și gros. L-a
chemat pe Hermes și i-a spus să-l lege pe zeul Prometeu de o stâncă cu
lanțurile, să-i pună cătușele grele și să-i înfigă pironul gros în piept. Zeus
a trimis pe vulturul lui de încredere, să-i sfâșie în fiecare zi, ficatul,care
de fiecare dată creștea la loc. Așa rămase Prometeu atârnat de stânca ascuțită
vreme de mult timp. Prometeu strigase către Zeus că oamenii vor viețui vreme de
mii și mii de ani, însă el, Zeus, va pieri.
Zeus a
coborât pe pământ împreună cu Hermes să observe comportamentul oamenilor.S-a
deghizat într-un bătrân sărman și necăjit și a plecat în Arcadia.S-a cazat în
palatul regelui Licaon care ura zeii.Și i-a oferitîn batjocură carnea unui rob
ucis.Ba chiar încerca să-l ucidă într-o noapte.Zeus fiind furios,l-a
transformat pe rege într-un lup și a incendiat cu fulgerele sale tot palatul
din temelii. Altă dată,tot deghizat într-un bătrânel,însoțit de Hermes,a
călătorit spre Frigia.Nefiind primiți în nicio casă,Zeus se înfuriase din cauza
locuitorilor care nu erau ospitalieri deloc.Dar Filemon și Baucis,doi
bătrânei,i-au găzduit în umila lor locuință și le-au oferit de mâncare.Pentru
buna găzduire,Zeus i-a cruțat pe cei doi.Satul plin de locuitorii cei aroganți
și neospitalieri a fost prefăcut într-un lac. Mâniat pe mândria și aroganța
oamenilor,Zeus a hotărât să-i distrugă.După ce a distrus două orașe printr-o
ploaie de foc (pentru că locuitorii acelor orașe practicau canibalismul ,nu i-a
găzduit bine pe el și pe Hermes și nu respectau zeii), Zeus a hotarat sa
distruga întreaga omenire printr-un potop.Potopul a durat 9 zile și 9 nopți și
a inundat întreg Pământul,ucigând orice ființă.Dar în urma potopului au
supraviețuit cu ajutorul arcei un cuplu:Deucalion și soția sa.După
potop,aceștia au recreat oamenii și animalele. De atunci, oamenii se supun
zeilor olimpieni, construindu-le temple și oferindu-le jertfe și practicând
ceremonii în onoarea lor.
Afrodita (în greaca veche: Ἀφροδίτη)
- zeița frumuseții și a iubirii.
Potrivit
legendei, s-a născut în Cipru. „Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic
al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei grecești - a căzut în apa mării
înspumate organul genital al zeului Uranus, amputat de fiul său, Cronos. Aici
s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeița dragostei Afrodita / Venus. Legenda constituie
tema mai multor tablouri pictate de artiști renumiți. Atticienii credeau în
două Afrodite: cea care s-a născut din
Uranus era numită Afrodita Urania,iar
cea din Zeus Afrodita Pandamos.
Deși zeiță a
frumuseții, Afrodita este căsătorită cu zeul șchiop, hidosul Hefaistos, care era și fierarul zeilor. În privința nașterii ei
există două variante: prima ar fi că este fiica
lui Zeus și a Dionei, cealaltă spune că s-a
născut din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos, a fost
iubită de zeii Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes și Poseidon, precum și de muritorii de
Anchises și Adonis.
A avut mai
mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu
muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană
Eneida) etc.
În legătură
cu farmecul și puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut
este infidelitatea ei față de Hefaistos care, descoperind prin surprindere
legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olimpului drept martori.
Un alt episod
celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrăjbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Atena și
Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai
frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris pe muntele Ida și
au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte un dar. Cucerit de
frumusețea Afroditei și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe
cea mai frumoasă muritoare, pe Elena, fiica regelui Spartei și soția lui
Menelau - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea
Afroditei și răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul
acestui război, în care rivalele ei, Hera și Atena, au sprijinit tabăra
adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și
pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut
împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui
Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei.
Tot datorită acestui fapt, zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a
Romei.
Afrodita avea
sanctuare celebre la Paphos, Cnidos, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat
în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru și Cythera.
Apollo sau Apolo (greacă veche: Ἀπόλλων,
Apollōn; latină: Apollō) este, în mitologia greacă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor,
protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare
a Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.
Era fiul lui
Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc
unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula
Delos. Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi
gemeni: pe Apollo și pe Artemis.
Crescând
miraculos de repede, la numai câteva zile după naștere, Apollo, al cărui arc și
ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis șarpele
Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto și care ulterior devenise
spaima întregului ținut. După aceea, Apollo a înființat acolo propriul său
oracol, instaurând totodată și Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea
și denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).
Un alt episod
care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios,
inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit să
vindece, ci a început să-i învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa
mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.
Îndurerat de
pierderea lui și neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru
moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgețile lui.
Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept
pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească
timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind turmele
lui Admetus.
Apollo a
iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care pe Daphne, Cirene, Marpessa,
Cassandra și uneori chiar tineri ca Hyacinthus și Cyparisus. Zeul era înfățișat
ca un tânăr frumos și înalt, cu o statură zveltă și impunătoare. Era
reprezentat, uneori, cantand la lira. Atributele lui erau multiple: inițial,
Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat
sau nu, răspândea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine
îi stătea împotrivă.
Era socotit
totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, și tatăl lui Asclepios.
Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre
acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind
de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi inițiat-o și pe ea în această
taină. Mai târziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei și al artelor
frumoase. Era înfățișat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele
Parnassus.
Apollo era
zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja orașele și
noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la
reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă. În sfârșit, Apollo era
considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era
identificat adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii
grecești: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.
Având, așa
cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost
împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii
etrusci și mai târziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au
instituit la Roma Ludi Apollonares, și tot acolo, pe vremea împăratului
Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.
Dionis (în greacă Διόνυσος
Dionysos) era în mitologia greacă zeul
vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității,
denumit la romani și Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la
orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinități
cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Dionis era
fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus și a Harmoniei.
Se număra deci din cea de-a doua generație de zei olimpieni. Semele își găsi
sfârșitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i
se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de
fulgere și tunete, și i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reușit totuși să-și
salveze copilul încă nenăscut și l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl
zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a
născut de două ori". Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în
casa regelui Athamas și a soției acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat
în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera și,
drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl
încredințează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi
și Hyades), mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor
cu giganții, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de
conuri de pin. Conform legendelor, și-a propagat el însuși cultul, ducându-l
din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia și, în sfârșit,
în India. Pe muritori, zeul îi învață să cultive vița de vie. În plus, el avea
darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin, spulberând cu
acestea grijile oamenilor. Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud,
luându-le mințile, sau transformându-i în delfini. Pe insula Naxos Dionis a
găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, și a luat-o de soție. Se spune
despre Dionis că a coborât până la urmă și în Infern ca să-și salveze mama.
Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în
Olimp. Dionis a reușit să-l aducă în Olimp și pe Hefaistos, fiul infirm cu care
se rușina Hera. Însoțitorii lui Dionis erau silenii, satirii și nimfele.
Menadele, tiadele și bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate
precum zeul însuși cu iederă sau frunze de viță de vie și purtând tirsuri împodobite
cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viață sălbatică, vâna animalele
pădurii și le devora crude. Chiar și Dionis lua câteodată înfățișarea unui
animal, de cele mai multe ori cea a unui țap sau a unui taur. Eliade îl
identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe
antisociale pe care le dezlănțuie patima divină".
Cultul era
originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume
veche (vezi și originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de
Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era venerat la traci ca
"Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon
cultul acestui zeu a ajuns și în India. Numele de Bacchus, sub care era
cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă
și Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al
vieții odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în
misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunții lui
Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată
primăvara din lumea umbrelor.
Atât educația
acordată de nimfele din Nisa cât și miturile regilor Lycurgus și Pentheus
denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau
bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile și
marcau atăt fermentarea vinului nou căt și deschiderea sezonului de navigație.
Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soția lui arhon
basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se țineau cu ocazia
întoarcerii zeului din Infern și aveau funcția de a alunga spiritele morților
din cetate. Leneele din decembrie și ianuarie erau caracterizate de
reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și marilor Dionisii,
care erau influențate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele
de Bromius (Asurzitorul) în cântece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic.
Din obiceiurile de deghizare și de recitare a ditirambilor a luat ființă
tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea,
comedia greacă. Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul
iernii lui Dionis și doar vara lui Apollo. Misterele zeului, inițiate de
orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.
Mai gasiti materiale si aici:
Mitologia-greacă2
Schita tablei
Insulele greceşti – locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale.
Mitologia greacă
- Zei creatori
- Intrigi în Eden
- Eroi civilizatori
ZEII
- Capătă însuşiri omeneşti;
- Acţionează asupra vieţii oamenilor;
- De multe ori sunt răi, imorali, răzbunători;
- Au puteri limitate;
- Nu sunt atotştiutori şi pot fi înşelaţi chiar de oameni;
- Pot muri;
- Deşi lacomi de sacrificii, ei nu suportă să vadă cadavre.
MITURILE – nu sunt artistice sau culturale.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu