Cuvantul “monah” vinde de la grecescul μοναχος—
care înseamnă persoană singură/însingurată.
Monahismul este vechea practică a creștinilor de a
părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu
Evanghelia, urmărind unirea cu Mantuitorul Iisus Hristos.
Monahismul este un raspuns la indemnul
Mantuitorului:
“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Modul prin care un om poate ajunge la desavarsire
l-a aratat Iisus unui tanar bogat cu preocupari duhovnicesti:
“Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis:
Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu
este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile.
El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu
ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am
păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor
şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei
19, 16-21).
Primii crestini, luand in considerare aceste
cuvinte se retrageau din lume, paraseau grijile si placerile lumesti si se
dedicau rugaciunii. Academicianul
Emilian Popescu spunea intr-un interviu dat ziarului Lumina:
“Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi
lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de a te lăsa
numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi un eroism pe
care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învăţăturii
Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate,
pentru că societatea te perturbă în această privinţă”.
Aceasta practica de retragere din lume era
prezenta si la iudei inca inainte de venirea lui Hristos in lume! Nazireii și profeții lui Israel erau tot un fel de monahi.
Votul Nazireatului era
un fel de fagaduinta facuta lui Dumnezeu la vechii iudei, prin care acestia isi
luau angajament moral de a trai o viata de sfintenie, sa nu mai consume bauturi
alcoolice, tineau post, se fereau sa nu se atinga de vreun mort (atingerea de
mort in Vechiul Testament se considera necuratie trupeasca), cauta sa duca o
viata curata si nu isi mai tundeau parul (Numeri 6, 2-6). Cel ce facea acest
vot se numea, nazireu. Acest vot tinea un numar de zile de la sapte pana la
treizeci de zile, un an sau toata viata si se incheia prin aducerea de daruri
sau jerfe la templul din Ierusalim. Atunci nazireul se tundea si parul il punea
pe focul de sub jertfa de impacare.
Profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință. Unii din ei trăiau în condiții
foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de
oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci trăiau ca
membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar
despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate
foarte puțin. Proorocii dinainte de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții
evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentru
tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model" al
vieții monastice (și în special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul
Ioan Botezătorul, nazireu și prooroc în același timp. Și Ioan a avut ucenici
care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un
mod de viață asemănător cu al său.
Despre inceputurile monahismului crestin dl academician Emilian Popescu spune:
„La începuturile sale, monahismul era
reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau
unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu
intrase ca o instituţie sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont,
totuşi, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine
pusă la punct în oraşe. Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras -
s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după
aceea, mai târziu, şi în Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui
mai celebru monah creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie
cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie,
un eremit, aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare,
episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui
eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse
erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile secolului
al IV-lea” .
Monahismul cunoaste o perioada de inflorire
incepand cu secolul IV d. Hr cand imparatul Constantin cel Mare da celebrul edict
de la Mediolanum din 313. Pana atunci, Biserica Crestina a trecut prin perioada
foarte grea a persecutiilor. Primul care a dezlănţuit persecuţiile a fost
împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian
ş.a.m.d. Persecutiile au incetat, crestinilor li s-au inapoiat averile
confiscate, au fost eliberati din inchisori, au fost primiti in functii inalte
in stat. Cu toate acestea, după 313 au
mai fost persecuţii dar razlete, în timpul lui Liciniu (308-324) si Iulian
Apostatul (361-363). Se spune că la Sinodul I Ecumenic din 325, convocat de
împăratul Constantin, erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin
persecuţii; unii aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii
aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite.
Din secolul IV monahismul devine un alt mod de a
trăi mucenicia. Mucenicia presupunea marturisirea credintei in Hristos si
indurarerea unor chinuri sau chiar a unei morti crunte. Monahismul presupune
marturisirea credintei in Hristos si indurarea unui mod sever de traire prin
post aspru, rugaciune indelungata, somn putin, etc.
Sfinții Antonie cel Mare (250-356) și
Pahomie cel Mare (292 - 9 mai 346) au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul
creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul (227-341). Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare (330-379) ca
fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia (n. 480 d.Hr. -
d. 543), a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea
considerat întemeietorul monahismului apusean.
Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile
Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian (n. circa 360, Dobrogea
- d. 435, Marsilia), Sfântul Gherman
(715 - 730), care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată
alături de părinţii din pustiu.
Curând, monahii au devenit foarte influenţi în
societate, chiar si in probleme politice. Mari personalităţi politice se
spovedeau la duhovnicii din manastiri si luau sfaturi. Astfel, imparatului Justinian cel Mare (527 - 565)
îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii îmbunătăţiţi. El a luat
numeroase măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii monahale.
Academicianul Emilian Popescu: „În
mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se
copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol
foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un
împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă”.
Astfel, au existat inainte de aparitia tiparului
scoli de caligrafie si de copisti la manastiri din Romania precum: Putna,
Moldovita, Dragomirna, Cernica, Tismana, Cozia, etc. Ulterior, odata cu
aparitia tiparului, mitropolitii vor infiinta tiparnite pe langa manastiri.
Astfel, amintim de Manastirile Tuturor Sfintilor (Sf. Antim) din Bucuresti,
Sfintii 3 Ierarhi din Iasi, Snagov, Govora, Dealu, Bistrita, Neamt, etc.
Monahismul are o extindere diferită în ţara
noastră şi în lume. Sunt ţări din Europa sărace în monahi în momentul de faţă,
iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi.
În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach,
în Germania, o mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte
puţini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La
fel şi în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza
spirituală.
La noi in tara cu toate că avem un număr mare de
monahi, totusi el este mai mic decat acum zece sau cincisprezece ani. După
Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi s-au dus
din pacate fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de mâine.
Dintre acestia foarte mulţi au renuntat la viata monahala intorcandu-se in
lume.
În lumea ortodoxa, marile centre monastice precum Muntele Athos și Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt) cunosc astăzi o
renaștere, atât din punctul de vedere al numărului de monahi care vin aici, cât
și al vieții duhovnicești. Pelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar
reconstrucția mai multora din vechile centre monahale avansează rapid.
Bibliografie:
Textul de mai sus il puteti descarca de aici: